Duminica Ion „Statutul social-juridic al romilor din Ţara Moldovei în perioada medievală (sec. XV – XVIII)” // Revista de etnologie şi culturologie, Volumul I, Chişinău: AŞM, IPC, Centrul de Etnologie, 2006, p. 233-239

Statutul social-juridic al romilor din Ţara Moldovei în perioada medievală

(sec. XV – XVIII).

Date precise cu privire la apariţia romilor în Ţara Moldovei nu sunt cunoscute pînă în prezent. Lipsa documentelor se datorează în primul rînd, vitregiei vremurilor, precum şi instabilităţii modului de trai al locuitorilor care din pricina năvălirilor barbare se refugiau adesea în munţi, luînd cu sine numai lucruri de primă necesitate. Primul document ce atestă prezenţa lor în acest teritoriu, menţionează statutul de robi a romilor: „8 iulie 1428 – Domnitorul Moldovei Alexandru cel Bun, dăruia Mănăstirii „Adormirii” din Bistriţa, 31 de sălaşe de „ţigani” (celiadî ţiganî)”. Această menţiune este atestată şi la M. Kogălniceanu care relatează în scrierile sale că romii au pătruns în Moldova în timpul lui Alexandru cel Bun, care le-ar fi dat „aerul şi pămîntul pentru a rătăci, focul şi fierul pentru forjat”. Totodată, autorul susţine ideea că romii şi-au făcut apariţia concomitent în Moldova, Ungaria şi Germania în al nouăsprezecelea an al domniei lui Alexandru cel Bun (1417), însă această opinie nu este confirmată documentar. Ulterior, sunt amintite în ordine cronologică daniile oferite de domnitori mănăstirilor Moldoviţa (1434), Probota (1443) etc., unde romii erau dăruiţi în calitate de servitori. Astfel, în Moldova ca şi în Muntenia, romii de la primele atestări documentare, au avut acelaşi statut social privat de libertate, cu trecerea timpului numele de „rom/ţigan” devenise sinonim cu acela de „sclav/rob”[Grigoraş N., 2000, p.76].

În istoriografia română originea robiei în principatele dunărene nu a constituit obiectul unui studiu independent, în general, fiind primită ideea că originea robiei este anterioară constituirii Ţării Moldovei. Istoricii N. Iorga, M. Kogălniceanu, G. Potra, Th. B. Scurtulescu, considerau că romii erau iniţial robi ai tătarilor, fiind ulterior preluaţi de populaţia română după ce aceştea (tătarii) au năvălit masiv în acest teritoriu din Caucaz după 1241. Alţi autori, printre care se evidenţiază printr-un studiu mai aprofundat Al. I. Gonţa, explică apariţia robiei în ţările române prin luptele băştinaşilor cu diferite popoare, inclusiv cu tătarii, luptă în care prizonierii capturaţi împreună cu servitorii lor (printre care un grup masiv îl constituiau romii fierari şi potcovari) erau transformaţi în robi [Achim V., 1998, p.31]. Această argumentare se pare a fi cea mai plauzibilă, fiind în mare parte confirmată şi de cronicile perioadei date. În epoca medievală, războaiele de agresiune au fost pentru majoritatea popoarelor modul cel mai rapid de îmbogăţire, prin turmele de vite acaparate şi mai ales prin captivi luaţi, care erau ulterior antrenaţi la munci silnice. Cauzele acestei înrobiri masive au fost influenţate de un caracter strict economic, şi anume nevoia acută de braţe de muncă ce era resimţită în ţările române în această perioadă. Poporul moldovenesc, cu poziţia sa geografică în care s-a născut şi s-a dezvoltat, a fost, din veacul al treilea după Hristos, victimă la o serie de năvăliri din partea multor popoare, începând cu goţii şi terminînd cu tătarii. Toate triburile care s-au succedat în acest neîntrerupt şir de migraţii nu şi-au însuşit, desigur, numai bunurile materiale de care aveau nevoie, ci şi oameni captivi. Fără nici o îndoială că soarta prizonierilor de război nu era decît robia. După cruciade, cînd ţările române, prin poziţia lor, participau la marele comerţ, numărul redus al ţăranilor şi faptul că aceştia nu erau buni meşteşugari, mai ales fierari, de care acum era mare nevoie, i-au determinat pe domnitori şi pe stăpînii feudali să-i constrîngă pe romi să se fixeze pe domeniile lor; aceştia pierzîndu-şi astfel libertatea. În Moldova, marea majoritate a romilor au fost aduşi din Ţara Românească (care la rîndul lor, au ajuns aici prin filiera balcanică, şi nicidecum caucaziană). [Sali N., Duminica I., 2006, p.41].

Documentar se atestă o permanentă deplasare de romi din Ţara Românească în Moldova. Cronica Moldo-Germană ne informează spre exemplu: „În luna martie, în ziua 7 anul 6979[1471], într-o joi, a pătruns Ştefan voievod în Muntenia şi în aceeaşi zi, a avut o mare bătălie cu Radu voievod, pe un cîmp, lîngă un tîrg numit Soci. Acolo a omorît multă oaste şi le-a luat 17.000 de ţigani (romi) cu dînsul în robie”. La fel, Letopiseţul Ţării Moldovei (autor Gr. Ureche), relatează alt caz relevant de capturare în robie a romilor, în urma războaielor duse între domnitorii Ştefan cel Mare (Ţara Moldovei) şi Radu cel Frumos (Ţara Românească): „A luat Ştefan Vodă cetatea Teleajănului (1 octombrie 6982 [1474]) şi a tăietu capetele pîrcălabilor, şi muierile lor le-au robitu, şi mulţi ţigani au luat şi cetatea au ars-o”. Cu toate că unii autori contestă cifrele exagerate de romi luaţi în robie, totuşi aceste relatări exprimă pe deplin amploarea fenomenului robiei în ţările române [Portret în..., 2004, p. 23-24, 53].

Cauza ce a stat la baza hotărîrii romilor de a rămîne în Moldova, nu este pe deplin elucidată. Spre deosebire de majoritatea confraţilor lor, ce au migrat în Europa Occidentală şi de Est, ulterior în Ucraina şi Rusia, aceste şatre nu au fost de acord de a-şi pierde libertatea şi de a fi luate în robie, alegînd calea migraţiei continuie în detrimentul sedentarizării forţate. Totuşi, robia în Moldova era mai “uşoară”. Primul lucru, şi cel mai important, era că robul din Moldova nu putea fi condamnat la moarte de stăpînul său. Avem mărturii şi hrisoave domneşti prin care boierii, care îndrăzneau să ucidă un rob, erau aspru pedepsiţi. Robii romi moldoveni se bucurau de o libertate economică mult mai mare decît în dreptul roman, având posibilitatea de a stăpîni o mică proprietate de care dispuneau după voinţa lor. Orice tranzacţie contractuală asupra bunurilor sale cu terţe persoane era valabilă în faţa oricărei instanţe din ţară. Avînd dreptul de proprietate asupra bunurilor sale, robul putea vinde, cumpăra, dona şi testa. Spre deosebire de sclavul roman, robii din Moldova aveau dreptul să apară în faţa instanţelor judiciare, spre a-şi dovedi drepturile sale. Pe de altă parte, faptul de a deveni robi a romilor în acest teritoriu, este condiţionat de gradul înalt de toleranţă a populaţiei autohtone, spre deosebire de occidentali, unde romii erau prigoniţi în permanenţă de instituţiile opresive statale şi clericale. Robia romilor în Moldova apare în documentele emise de cancelaria ţării în secolele XV şi XVI ca o instituţie patronată de stat. Autoritatea centrală a statului feudal, reprezentată prin domnie, înzestrată cu cele trei puteri, legislativă, judecătorească şi executivă, pe care le exercită asupra locuitorilor, avea în acelaşi timp şi latitudinea de a dispune de robii prinşi în lupte, împărţindu-i dregătorilor ori mănăstirilor. Ceea ce trebuie de remarcat, însă, e faptul că atît în Ţara Românească cît şi în Moldova, primele danii cunoscute documentar sunt făcute mănăstirilor şi numai după aceea apar şi boierii, ca stăpîni de robi. Deşi numărul actelor moldoveneşti care cuprind informaţii despre ţigani în înţelesul de străini robi nu sunt aşa de multe, totuşi ele sunt suficiente şi destul de bogate în date pentru a putea reconstitui starea socială, economică şi juridică a ţiganilor robi şi a instituţiei robiei în Moldova în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Ceea ce ne lipseşte din aceste izvoare sunt numai menţiunile despre cum au apărut ei în Moldova şi când vor fi transformaţi ei în robi, căci din actele domneşti îi putem constata existînd, doar, ca robi, în puterea statului, chiar de la începutul sec. al XV-lea, fără alte amănunte explicative [Scurtulencu Th. B., 2002, p.12].

Clasificarea populaţiei de robi ţigani din Moldova, trebuie să aibă la bază criterii precise, care să evite eventualele confuzii şi suprapuneri, care apar adesea în literatura privitoare la această problemă. Primul criteriu, esenţial, este cel al apartenenţei de stăpân. Primul care aplică această clasificare în practică a fost domnitorul Ţării Moldovei, Vasile Lupu. Din acest punct de vedere, Pravila lui Vasile Lupu (un cod de legi adoptat în 1646) prevedea că robii ţigani se împărţeau în robi domneşti, robi mănăstireşti şi robi boiereşti.

Mihail Kogălniceanu, împarte robii domneşti din Ţara Moldovei în patru categorii:

1) Rudarii sau aurarii care aveau singuri dreptul de a căuta aurul în rîuri şi în nisipul munţilor, plătind o dată pe an fiecare doamnei (soţia domnitorului) ca dar trei sau patru drame (1dram = 3,23 g) de aur. Din timpul prinţului Cantemir, prinţesa Moldovei primea un tribut de 1600 drame sau 4 ocale de aur pur. În 1764, Ştefan Racoviţă a primit de la aurarii săi, al căror număr urca la 240 persoane, 1254 drame de aur fin. Rudar – ţigan aurar, vine probabil de la rudărie – groapă de unde se scot metale. (sensul corect al cuvântului rudar, în prezent, este lucrător, cioplitor în lemn).

2) Ursari sau dansatorii ursului, mergeau prin oraşe şi sate cu urşi prinşi de mici din munţii Carpaţi şi pe care i-au dresat pentru diferite dansuri – „tananaua”. Pentru prevenirea accidentelor, romii aveau grijă să tocească unghiile şi dinţii şi de a le arde uşor ochii acestor animale pentru ca să nu vadă prea clar. Totodată, urşii erau folosiţi şi în calitate de tămăduitori a diferitor boli, spre exemplu, la călcatul şalelor. Aceşti ţigani, dintre care unii erau geambaşi (vânzători de cai), plăteau guvernului un tribut anual între 20 şi 30 piaştri (monedă de argint).

3) Lingurarii erau cei ce făceau linguri, coveţi şi vase din lemn; ei plătesc acelaşi tribut ca şi ursarii şi erau cei mai civilizaţi dintre cele patru clase de robi ţigani ai domnitorului. Ei sunt primii romi care începuseră să-şi construiască locuinţe fixe la periferia satelor ce se aflau în preajma pădurilor.

4) Lăieşii erau oamenii fără căpătîi şi fără o meserie fixă. Erau muncitori salahori, constructori, fierari ca şi fabricanţi de pieptene din os. Erau ţiganii cei mai corupţi şi cei mai liberi, în acelaşi timp, aveau permisiunea de a colinda pe întreg cuprinsul ţării. Ei plăteau statului un tribut anual de 30 de piaştri şi aveau libertatea să-şi pască caii în împrejurimile drumurilor şi satelor. Majoritatea lor trăiau din furturi şi prădăciuni. Deşi sunt foarte îndemnatici în tot ceea ce fac, ei muncesc foarte puţin, îşi petreceau ziua dormind, iar noaptea mergeau după pradă. Atunci cînd lucrau, ei preferau să confecţioneze diferite obiecte din metalel ( chei, cuie, osii pentru căruţe) pentru necesităţile ţăranilor cu care veneau în contact. Pentru toate aceste lucrări rudimentare se folosesc de scule de fierărie pe care le cară după ei. Tot această categorie de ţigani se ocupa cu confecţionarea armelor (puşti, suliţe, săbii, etc.). În timp ce bărbaţii dormeau sau lucrau, femeile ieşeau în drum ghiceau şi dezlegau visele, promiţînd celor ce le ascultă bani mulţi şi soţii tinere şi fidele.

Nici una dintre cele patru clase de ţigani descrise de Kogălniceanu nu avea locuinţe fixe. Vara ei locuiau în corturi, iar iarna în locuinţe sub pământ (bordeie) pe care le săpau la marginea pădurilor în apropierea unor sate, unde îşi puteau pune în valoare talentul de meşteşugari şi în acelaşi timp puteau să fure. Zece până la cincisprezece familii (sălaşe) erau sub conducerea unui bărbat ales de către aceştia. În Moldova aceşti conducători se numeau juzi, care erau subordonaţi unui bulibaşa. Aceşti bulibaşi erau aleşi din familii care dăduseră deja asemenea conducători, erau mai înaintaţi în vîrstă, mai bine îmbrăcaţi şi mai impunători. Alegerea se făcea în aer liber, în prezenţa tuturor, iar cel ales era aruncat de trei ori în sus. Odată cu terminarea ceremoniei, romii se despart mîndri ca nişte prinţi electori ce tocmai au desemnat un împărat. Pentru a se distinge din mulţime, juzii şi bulibaşii purtau barbă şi umblau călare, cu o mantie de purpură, ciubote roşii sau galbene, cu o căciulă din piele de miel semănînd a bonetă în stil frigian şi un bici din trei curele cu care pedepseau ţiganii prinşi la furat sau cu alte netrebnicii. Juzii şi bulibaşii erau confirmaţi de către conducătorul militar al ţării – marele hatman. Bulibaşii plăteau hatmanului tributul strîns cu ajutorul juzilor, fixau taxele, comunicau voinţa stăpînirii, judecau în anumite condiţii; astfel bulibaşii se bucurau de o autoritate destul de mare asupra confraţilor lor, romii se temeau de ei mai mult chiar decît de hatman şi de domnitorul însuşi. Din tributul pe care-l strîngeau, bulibaşii încasau doi piaştri la sută, aveau dreptul de a-i pedepsi pe cei vinovaţi şi erau datori să dea guvernării socoteală de locul în care se aflau supuşii lor [Kogălniceanu M., 2000, p. 243-245].

Grupul cel mai numeros dintre robii particulari l-au format cei mănăstireşti, proveniţi în cea mai mare parte din donaţii domneşti şi boiereşti. Pe diverse căi, mănăstirile au ajuns să stăpânească un număr foarte mare de robi ţigani. Biserica a popularizat şi susţinut ideea legitimităţii robiei, a robului bun, credincios şi harnic. Robii mănăstireşti au avut un regim juridic şi de viaţă deosebit de cel al robilor domneşti. Depinzând de stăpân, fiind legaţi de curţile mănăstireşti, libertatea de mişcare a robilor ţigani era foarte restrînsă şi controlată îndeaproape. A fost o perioadă de timp, cînd o parte din rezervele de pământ ale mănăstirilor erau lucrate numai de robi. Cantitatea de muncă cerută robilor depindea numai de pretenţiile stăpînului. N-a existat nici un fel de prevedere legală care să fixeze îndatoririle în muncă. Robii mănăstireşti care locuiau în jurul sau chiar în incinta mănăstirii erau obligaţi să facă diferite muncii speciale. Robii romi erau folosiţi fie la munca cîmpului, fie ca meseriaşi. Atunci cînd nu aveau ce să facă în cîmp, erau folosiţi la tăiatul şi căratul lemnelor. Roabele erau folosite la toarcerea lînii. Cînd lucrau în alte părţi, robii romi erau oprimaţi prin intermediul unor sume de bani pe care trebuiau s-o plătească mănăstirii. Biserica a tras foloase şi de pe urma “hicleniei” (confiscarea avuţiei) boierilor, fiindcă unii dintre robii acestora, preluaţi de domni, erau dăruiţi episcopiilor sau mănăstirilor. Motivarea de bază a daniilor domneşti şi a celor boiereşti de robi ţigani mănăstirilor era ca, egumenul şi călugării să le facă pomeniri anuale şi să se roage pentru ei, pentru înaintaşii şi urmaşii lor.

Faţă de Ţara Românească, numărul robilor dăruiţi de domnii moldoveni mănăstirilor, în secolul al XV-lea, este redus. Dania lui Alexandru cel Bun din 8 iulie 1428, este cea mai mare şi conţine 31 sălaşe de ţigani. Următoarele făcute de fiul său, Ştefan Voievod mănăstirii Moldoviţa (12 iulie 1434) şi mănăstirii Probota (1 mai 1443) cuprind de la două până la patru sălaşe. Numai Ştefan cel Mare a făcut o danie, la 16 martie 1490, mănăstirii Putna, de 11 sălaşe de robi. Nici în secolul al XVI-lea daniile de robi făcute de domnii moldoveni mănăstirilor nu sunt prea mari, variind între unul şi douăzeci de sălaşe. Vom avea astfel, la mănăstirea de la Dobrovăţi – 18 sălaşe de ţigani, la Pângăraţi 3 sălaşe, la Berzunţ 18 sălaşe, la Secu 10 sălaşe, la Sf. Sava din Iaşi şi în satul ei, Stroieşti, 13 sălaşe, la Agapia 4 sălaşe, la Aron Vodă 6 sălaşe, Dragomirna, cu 8 sălaşe, şi cea de la Solca, zidită de Ştefan Tomşa, cu 10 sălaşe de ţigani [Gonţa Al. I., 2000, p.189-190].

Trebuie de menţionat însă, că numărul robilor acestor mănăstiri creşte repede datorită şi daniilor făcute de boieri, care în general, au depăşit pe cele domneşti, precum şi înmulţirii lor prin naştere. Numărului robilor mănăstireşti a sporit şi prin căsătoria oamenilor liberi cu ţigănci sau ţigani ai mănăstirii. Regula a fost că aceşti oameni să devină robi, ei şi urmaşii lor. Interesant este că nu numai oameni “fără căpătâi”, ci chiar şi unii care aveau o oarecare situaţie acceptau să între în categoria robilor prin asemenea căsătorii, fiind „vrăjiţi” de frumuseţea roabelor rome. Un oarecare, Vasile Timiraşul, la 14 noiembrie 1755, a dat un zapis egumenului de la mănăstirea Neamţ, prin care declară că s-a “învoit” de bună voie să se căsătorească cu o fată a lui Găgea ţiganul “ţigancă dreaptă a mănăstirii”, pentru care s-a dat “rob mănăstirii ca şi dânsa”. Şi mai adăuga că nu numai el, dar şi feciorii şi nepoţii săi aveau să rămână robi în veci ai mănăstirii. În secolele XVII-XVIII, înrobirea prin intermediul căsătoriei era relativ des întîlnită. Acest fapt a produs încălcarea vechilor norme ale obiceiului pămîntului, deoarece persoanele libere căsătorindu-se cu roabe ţigance (şi invers) deveneau robi. În 1743, Aşezământul lui Constantin Mavrocordat stabileşte, că românul (sau românca) ce se căsătoreau cu un ţigan, nu mai poate fi transformată în rob. Procesul dat a fost oarecum oprit, în 1785, cînd prin Sobornicescul hrisov se interzic căsătoriile între un moldovean şi o ţigancă (şi invers) şi declară nevalabile aceste căsătorii, iar copiii născuţi din asemenea căsătorii sunt consideraţi ţigani. Există un mare număr de documente care privesc stăpînirea mănăstirilor asupra robilor. În arhivele acestor lăcaşe se păstrează actele de donaţie şi de întărire date de domni, cele de donaţie din partea boierilor, statistici şi izvoade (liste) etc.; în unele se consemnează, cu detalii, provenienţa robilor, numele lor şi al copiilor pe care-i aveau, meseria şi chiar eventualele procese avute cîndva pentru ei. [Gonţa Al. I., 2000, p.189-190].

În sfârşit, ultima categorie de robi, robi de categoria III, erau romii boiereşti sau particulari. Robii boiereşti proveneau din danii domneşti, cumpărări, moşteniri, zestre şi pradă de război. Daniile de robi făcute de domni erau de obicei legate de sate, poiene, bălţi. Aceasta arată că robii locuiau pe moşiile dăruite de domni boierilor. Boierii dispuneau de deplin de robii lor, ca de orice bun mobil sau imobil, îl puteau vinde, dona, schimba, zălogi, lăsa moştenire etc. Vînzările şi cumpărările, ca şi împărţirile, erau întărite de către domni. Robii au constituit pentru boieri o sursă ieftină de braţe de muncă. În economia unui domeniu boieresc robii au jucat un rol important, în primul rînd ca servitori şi meşteşugari, dar, într-o măsură mai mică, şi ca lucrători agricoli. Ştiri cu privire la boierii moldoveni proprietari de robi, găsim în documentul cu data de 22 septembrie 1411, când Şoldan Petru a fost miluit cu satul de robi de pe Şomuz numit Tămîrtăşeuţi. Şoldan Petru este primul boier proprietar de robi cunoscut nouă astăzi din Moldova şi Ţara Românească. În general, însă, boieri dăruiţi cu robi ţigani, atît în sec. al XV-lea cît şi în al XVI-lea, sunt foarte puţini. Am putea semnala aici pe marele vornic Petru Hudici, dăruit cu 2 sălaşe de ţigani la curtea lui de la Mândreşti pe Siret, la 14 aprilie 1435; pe Oancea marele logofăt, dăruit la 15 iulie 1445, cu sate pe Răut şi Satul Mare în ţinutul Suceava şi cu 3 sălaşe de ţigani; pe Mihul marele logofăt, fiul protopopului Iuga, cu satul Vânători de pe Bistriţa şi cu 6 sălaşe de ţigani, la 25 ianuarie 1446; pe Ivan Porcu paharnicul domniei, dăruit la 27 iulie 1448 cu satul şi curtea lui de la Porceşti, pe Valea Neagră şi cu 11 sălaşe de ţigani. În secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, daniile domneşti de robi ţigani au continuat să se facă dintre aşa-zişii robi domneşti sau din cei veniţi în ţară şi consideraţi ca atare. Asemenea danii primeau boierii care făcuseră domnului servicii deosebite, consemnate în documente sub formula: “pentru credincioasa slujbă”. Alexandru Ioan Calimach, domnul Moldovei, dăruieşte în 1798 nişte ţigani lui Petrache Cazimir, fost mare stolnic; “spre răsplătirea slujbelor sale ce-au slujit şi slujeşte ţării acesteia cu credinţă şi cu silinţă”. Afară de rezerva domnească pe care nu o ştim niciodată cît de mare era, din lipsa măcar a unui catastih rămas până acum, boierii aveau drept de a avea robi proveniţi din dreptul sabiei – jus gladii, dar întărit de domn [Potra G., 2001, p.87-90].

A doua clasificare importantă a robilor romi este propusă de Ioan C. Panaitescu, ce are la bază un criteriu mai complex de categorisire a robilor în dependenţă de modul de viaţă şi meşteşugurile practicate de romi în perioada medievală. Astfel, cercetătorul clasează robii ţigani, în trei categorii: Nomazi, Şătrari şi Vătraşi.

a) Ţiganii nomazi se numeau toţi aceia care nu aveau nici un căpătâi, nici un adăpost, umblau vagabonzi din loc în loc, din ţară în ţară, trăind ascunşi prin pădure, purtîndu-şi copii în cîrcă.

b) Ţiganii şătrari, zişi şi de laie, se numeau acei romii care deşi practicau un mod de viaţă nomad, aveau totuşi, corturi ambulante (şaraban) unde se adăposteau în şatrele lor. Aceştia la rîndul lor, după meşteşugurile pe care le făceau, aveau diferite numiri, aşa ca:

b1) Lingurari, se numeau acei care prelucrau articole din lemn ca: linguri, coveţi, albii, doniţe, lopeţi, furci, fuse pentru tors lînă, războaie de ţesut, gherghefuri etc. Ei îşi aveau aşezate şatrele lor prin păduri, unde găseau şi material pentru executarea meseriei lor;

b2) Fierari, care confecţionau diferite articole de fierărie: zăvoare, belciuge, scoabe, cîrlige, balamale, lăcate, bineînţeles în mod primitiv, însă erau de mare folos locuitorilor, căci în perioada dată aceste articole erau aduse din străinătate în puţine cantităţi, care nu erau suficiente pentru toate cerinţele. Aceştia îşi aveau aşezate şatrele pe la marginea satelor şi a tîrgurilor;

b3) Potcovari, aceştia aveau specialitatea lor de a confecţiona potcoave şi cuie (caele) pentru potcovitul cailor, meserie specială a lor, pe care continuă să o practice pînă în prezent. Ei se aşezau pentru înlesnirea meseriei lor unul lîngă altul, deaceea şi astăzi vedem străzi care se numesc a potcovarilor;

b4) Spoitori. Spoitul vaselor de aramă, un articol foarte indispensabil gospodăriei şi care necesită curăţirea lor prin spoire. Acest meşteşug este specialitatea romilor, care au rămas brevetaţi în această specialitate, căci nu au fost întrecuţi de nimeni pînă în prezent. Unii din ţigani au încercat a lucra articole mai fine în argintărie: din ei s-a format casta argintarilor.

b5) Zlătari, se numeau romii domneşti care strîngeau aurul din nisipul rîurilor, însă din cauză că nu mai puteau plăti birul către stăpînire, au trecut robi la boieri. Pe la începutul sec. al XVI-lea ei erau aşezaţi pe locul unde s-a clădit biserica din Zlătari, de unde şi-au luat numele. O parte din aceşti ţigani erau cărămidari, zidari şi salahori. Multe din clădirile frumoase ale boierilor de la ţară şi chiar din oraşe, au fost lucrate cu ajutorul robilor, care drept plată, de multe ori nu primeau nici mîncarea cuvenită;

b6) Ciurari. Aceşti meseriaşi nu lucrau decît ciure mici şi ciure mari: cele mici pentru cernutul făinii, iar ciurele mari pentru curăţitul grînelor. Însă, cu timpul fabricile au început producerea acestor articole mult mai perfecţionate, cele ale romilor nu au mai erau la fel de bine vîndute. Cu toate acestea, meseria lor a fost de mare interes în perioada medievală pentru populaţia locală, deoarece pînă la apariţia acestui grup de romi, făina nu se cernea, iar grînele se vînturau cu lopeţile.

b7) Ursari. Erau apreciaţi, căci nefiind în ţară nici menajerii, nici circuri, cînd apăreau ţiganii cu ursul, aproape toată populaţia se aduna să-i vadă. De aici şi proverbul: „Se ţine lumea după el ca după urs”. Ţiganii plecau după reprezentaţie cu sacul plin de făină şi cu gologanii în pungă. Ei nu se mulţumeau, numai să joace ursul, ci totodată, să calce pe bolnavii care sufereau de şale, sau vindeau cîteva fire de păr de urs, ca bune pentru sperietură.

Ţiganii, cărora nu le-au plăcut meşteşugul părinţilor, de lăcătuşi, potcovari, spoitori etc., au părăsit aceste ocupaţii căutîtndu-şi o altă meserie mai rentabilă, şi cu timpul au deveni ţolari. Cumpărînd haine vechi cu un preţ mic de la persoanele înstărite sau făcînd schimb, oferind diferite articole de menaj ca: farfurii, sticle, căni, pahare, cratiţe etc., în schimbul unor haine ponosite, pe care ei le prelucrează, vînzîndu-le cu un alt preţ la populaţia săracă.

c) Ţiganii de vatră (vătraşii). Aceştia, fiind meseriaşi, însă, din cauză că nu puteau să-şi plătească dările către stat, se treceau de bună voie robi boiereşti sau mănăstireşti, care erau obligaţi să răsplătească dările lor către stat. Căci de alt avantaj nu se bucurau, erau robi neîmbrăcaţi, flămînzi, nedormiţi, desculţi. În schimb, însă erau bătuţi şi dispreţuiţi, consideraţi mai rău ca animalele, nu se vorbea de ei ca de o fiinţă omenească, ci ca de un animal. Se zicea atîtea suflete de ţigan, ca şi cum s-ar fi zis atîtea suflete de vită.

Totodată, vînzarea de robi în sec. XVIII, în timpul stăpînirii fanariote, ajunsese să se facă pe o scară atît de întinsă, încât robii erau special îngrăşaţi înainte de vînzare, deoarece fiind vînduţi cu cîntarul, valoarea lor depindea de greutatea pe care o aveau. Ocaua de carne de rob se vindea cu doi galbeni, roaba (femeia) era plătită mai puţin cu o treime decît bărbatul, iar copii nevîrstnici cu jumătate de preţ. Chiar şi sugarii se vindeau cu cîntarul. Cei mai puţin preţuiţi erau „ţiganii bătrâni şi sterpi” [Panaitescu I.C., 1928, p. 35-40].

Presiunea aboliţionismului occidental şi colapsul precipitat al sistemului feudal aveau să determine şi în principatele dunărene abolirea „sclaviei ţiganilor”. În Ţara Moldovei, abolirea sclaviei s-a desfăşurat în trei etape:

1. Romii robi mănăstireşti sunt prima categorie de robi eliberaţi din sclavie de domnitorul Mihai Sturza la 31 ianuarie 1844, in baza legii „pentru regularisirea ţiganilor mitropoliei, a episcopiilor şi mănăstirilor îndeobşte”.

2. A doua categorie de robi eliberaţi in Moldova au fost romii robi domneşti, eliberaţi la fel de M. Sturza prin legea din 14 februarie 1844.

3. Ultimii romi eliberaţi din sclavie au fost romii robi particulari, ce aparţineau boierilor. Domnitorul Grigore Alexandru Ghica abolea robia romilor boiereşti la 10 decembrie 1855 prin „ leguirea pentru desfiinţarea sclăviei, regularea despăgubirii şi trecerea emancipaţilor la dare” [Sandu M., 2005, p. 18].

BIBLIOGRAFIE:

1.Achim V., 1998. Ţiganii în istoriaRomâniei // Bucureşti: Editura Enciclopedică

2.Gonţa Al. I., 2000. „Cercetări cu privire la robia ţiganilor din Moldova în veacurile XIV-XVI”, în: Robia ţiganilor în Ţările Române. Moldova. Rromii din România – studii şi documente istorice // Bucureşti: Aven amentza

3.Grigoraş N., 2000. „Robia în Moldova. De la întemeierea statului pînă la mijlocul secolului al XVIII-lea”, în: Robia ţiganilor în Ţările Române. Moldova. Rromii din România – studii şi documente istorice // Bucureşti: Aven amentza

4.Kogălniceanu M., 2000. „Schiţă asupra istoriei, moravurilor şi limbii ţiganilor”, în: Robia ţiganilor în Ţările Române. Moldova. Rromii din România – studii şi documente istorice // Bucureşti: Aven amentza

5.Panaitescu Ioan. C.1928. „Robii. Aspecte ţigăneşti” // Bucureşti: Tipografiile României Unite

6.Potra G., 2001. Contribuţiuni la istoricul ţiganilor din România // Bucureşti: Curtea veche

7.2004. Portret în cronică: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004) // Suceava: Muşatinii

8.Sali N., DuminicaI., 2006. Emergenţa societăţii civile. Romii în Republica Moldova: între toleranţă şi prejudecăţi // Chişinău: Monograf

9.Sandu M., 2005. Romii din România: repere pri istorie // Bucureşti: Vanemonde

10. Scurtulencu Th. B., 2002. „Situaţia juridico-economică a ţiganilor în Principatele Române”, în: Rromii în istoria României. Antologie şi bibliografie // Bucureşti: Aven amentza

]]> http://ionduminica.wordpress.com/2009/02/18/statutul-romilor-moldoveni-in-perioda-medievala/feed/ 0 Ion Duminica http://ionduminica.wordpress.com/2009/02/18/roma-education-in-the-republic-of-moldova/ http://ionduminica.wordpress.com/2009/02/18/roma-education-in-the-republic-of-moldova/#comments Wed, 18 Feb 2009 01:31:30 +0000 Ion Duminica http://ionduminica.wordpress.com/?p=7 ]]> Ion Duminica, doctor în politologie Cercetător ştiinţific coordonator Grupul „ Etnologia romilor”, Secţia „Minorităţi etnice”, Centrul de Etnologie al Institutului Patrimoniului Cultural al Academiei de Ştiinţe a MoldoveiDuminica Ion „The Educational Process of the Roma Community in the Republic of Moldova” // Науковi Записки, Том 15, Тематичний випуск «Роми Украïны: из минулого в майбутнє». Киïв: Iнститут Украïнськоï Археографiï та Джерелознавства iм. М.С. Грушевського Национальноï Академiï Наук Украïни, 2008, стр. 162-170 The Educational Process of the Roma Community in the Republic of Moldova Education is the main element in the development of a nation. By acquiring the necessary knowledge, a person increases its self-esteem and has the necessary intellectual level in order to participate to a healthy social and political life of his/her own country. This phenomenon shall address not only to the majority of the population, but also to the national minorities, including Roma. In the Republic of Moldova, the education of Roma minority is an important issue as far as their number is rather high: 12. 271 – according to the results of the last general census of population in Moldova (5-12 October, 2004). A particularity of Roma community from Moldova is the dispersion of their living places all over the country. There is no area where Roma minority is concentrated. At this end it is needed a specific support for Roma inclusion through education and other community activities. On the 7th of December, 2007 the UNDP launched the first integral report on the social-economic situation of the Roma community from the Republic of Moldova. In this report, the statistics and the qualitative analysis confirmed the alarming situation and the social-economic problems that Roma are facing: the high unemployment rate, the high level of illiteracy; the increasing mortality among newly-born children; the low rate of vaccination among Roma children; the lack of adequate conditions for a decent living (electricity, potable water, gas, roads etc.); the lack of didactic materials in Rromani language; the low representativeness of Roma in the Local and Central Public Administration structures etc. The results exposed in this report have the role to bring the precarious state of the Roma population from Moldova to the attention of the governmental bodies and to stimulate the adoption of some adequate public politics in order to solve these problems. [1] Currently, the Government of the Republic of Moldova, after the adoption of the „Action Plan on Supporting the Roma from Moldova, during 2007-2010″ (Decision Nr.1453 from the 21st of December 2006), is concerned about the accomplishment of the main directions for supporting Roma community [2]. In the same time, the Moldovan Government initiated the supporting process of the Roma people in 2001 (Decision Nr. 131 from the 16th of February 2001 „Regarding some measures of supporting the Roma from Moldova”, during 2001 – 2010) [3]; the results achieved by the governors were presented in the report done by the UNDP. One of the UNDP reporters alleged that „in order to solve the social integration problems of Roma, the Moldovan governors have to pass from words to action”. But because of the lack of financial resources, the implementation process of these actions is done „little by little”. For solving the „Problem of Roma”, according to the representatives of the Central Public Administration, it is necessary to implement activities like trainings, round tables, seminars etc. The result of these actions is only words, but so as to pass to the implementation of concrete activities, the Moldovan Government has to assume some responsibilities. One of them is to acquit 20.000 Euro per year so as to accede to the Roma Inclusion Decade (2005 – 2015), supported financially by the World Bank with over 400 million Euro. This Decade is an initiative of 9 governments from the Central and Southern-Eastern Europe: Romania, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Slovakia, Czech Rep., Hungary and Montenegro, having as scope to improve the social-economic situation of Roma in a regional framework, being based on the adoption of the national action plans for 2005-2015. The representative of the World Bank, who invited the Moldovan Government to join this regional structure in order to benefit from the international projects, remained without any answer. It seems that the Roma community situation is going to remain uncertain till 2010, when the “Action plan for supporting Roma from Moldova, durring 2007-2010″ will expire. For now the state structures conserve the existing situation of Roma people from Moldova, their social integration remains an unachievable goal, without any external financial support. The politics operated by the governmental bodies are focused on holding some ethno-cultural festivals that have the role to transform the Moldovan Roma in a touristic attraction for foreigners. [4] Education has a major importance not only in reducing the risk of poverty, but also in capitalizing human potential. Ensuring the right to education is a universal right which is incorporated in the Constitution of the Republic of Moldova and in the nationalized Millennium Development Goal 2, where Moldova committed to achieve universal access to secondary (gymnasium) school education thus increasing the enrolment rate in secondary (gymnasium) school education from 88% in 2002, to 88.9% in 2006, to 93.8% in 2010 and to 100% in 2015. The results of the survey show a significant gap in education and literacy levels between Roma and non-Roma. The education component of the Human Development Index, unlike other components, shows the biggest difference, one-third lower for Roma than for non-Roma. Compared to the rest of population, Roma have a much higher illiteracy rate, a much lower level of education, a significantly lower enrolment in education and a higher drop-out rate. Roma education and literacy levels fall well short of the national average. Every fifth Roma cannot write and read, while a person with college or higher education degree is a rarity, this category constituting only 4% of the total Roma population in comparison to the non-Roma population enrolment of 38%. The drop-out rates at schools and low enrolments among Roma children have alarming proportions and raise the legitimate question: why is this happening? [5] The reasons for school non-attendance are both objective and subjective. From the objective point of view, Roma claim they lack of the financial capacity to support their children’s education. There are also child health related problems and problems related to school infrastructure. From a subjective point of view parents invest little effort in encouraging their children’s education since many consider that the child has already achieved the necessary level of education. Early marriages and perceived discrimination in schools are determining factors. Another important factor that can influence the educational process of Roma is the migration of the entire family abroad so as to find work. [6] In order to solve the problem of Roma school non-attendance, a series of activities have been undertaken concerning both the enrolment of Roma children in the cycles of compulsory education, and the creation, using the principles of positive discrimination, of favourable conditions for the promotion of young Roma in higher education. However in practice, inclusion of Roma children in the cycles of compulsory education – primary and low secondary (gymnasium) – have not been a significant success – the situation, thus, remaining difficult. [7] In the area of higher education, the Ministry of Education has undertaken actions to simplify the access of Roma youths to Universities. Thus, in 2003 every state institution of higher education reserved two budgetary scholarships and two extra budgetary scholarships for candidates of Roma origin. In 2006, the Regulation for higher education enrolment foresaw a share of 15% allocated to vulnerable categories, including Roma, in the total enrolment places provided by the enrolment plan for budgetary financing. However, there is little evidence that Roma were included in these 15% and were actually getting access to higher education. According to the national educational law, all people from the Republic of Moldova have the right to study in higher education state institutions as well as in private ones (but they need to pay taxes for studying). The Roma youth are included in the special category of graduators, who need special facility criteria to be enrolled in higher institutions supported by the state budget. This social category that benefits from these facilities consists of: 1. The orphans. 2. The people with disabilities 3. The children from very big families (5 and more members). 4. The children whose parents are victims of the Chernobyl disaster (1986). 5. The children whose parents fought in the Afghanistan war (1979-1989). So, the Roma youth face a big problem in benefiting from this facility criteria, most of them don’t have good marks in the graduating certificate of the primary school. Most of the time they work with their parents abroad, for instance in Russia and Ukraine and they miss a lot of courses. When graduating the primary school, the Roma youth have a low general mark and they can not be competitive with other youth included in this social support category. In general, in the Roma communities from Moldova it is not common to be actively involved in the educational process. The pattern principle has a big influence on Roma people. According to this principle it is not necessary to study. The main objective of Roma is to be rich, but not smart. “If I have money, I am an influent person, but if I have the certificate of higher education, I am nothing”, say the most part of Roma leaders. This is the results of post-transitional society, who strives against poverty. [8] On the other hand, there are some Roma youth who wanted to obtain a good professional degree so as to have an office work. In this way, they wanted to be good specialists, unlike their unemployed friends. So, in the budgeted level of higher education it is a big competitiveness (in some institutions there is corruption in obtaining a scholarship). It was a good practice to initiate a national contest for Roma youth with the support of Soros Foundation. Twenty four Roma students have obtained special financial support from the Roma Memorial University Scholarship Program for 2006-2007. It is the beginning of the biggest process of Roma inclusion in the higher educational level. The main obstacle in this progressive process is the lack of any primary or higher education institutions where Roma educational process is attested in Rromani language. The educational process in the Republic of Moldova is implemented in Moldovan, Russian, Gagauze, Ukrainian, Bulgarian languages, but there are no schools where children study in Rromani language. Now, only in the Institute of Cultural Heritage it is being researched the Roma history and culture, but most of these researches’ results show that young Roma students don’t know the Roma history and culture as they are missing from the Moldovan schools. So, now it is very necessary to implement the educational process in Moldova in Rromani language for Roma people, so as to stimulate their educational level. [9] To improve enrolment of Roma children in primary education, the Ministry of Education monitored the activity of education departments concerning school attendance by children from Roma families. According to the newly approved Plan of Action to Support Roma in the Republic of Moldova, during 2007-2010, the Government committed to develop a specialized curriculum for the discipline “Language, History and Roma Culture”, as well as to deliver specialized courses on teaching this discipline in pre-university (secondary and high school) education institutions in Roma densely populated communities. Enrolment of Roma children in pre-university (secondary and high school) education, the parents’ motivation in ensuring participation of their children in the educational process, the development of legal framework to support the organization and activity in Sunday schools, as well as other programmes targeted towards eliminating Roma illiteracy are among other planned actions. Certainly, these are important actions. However they are quite broad and incomplete for ensuring the enhancement of Roma education, Roma enrolment in the labour force market and overall sustainable human development. The action plan also does not include any measures in terms of development and improved access to educational materials, as well as human resources. The number of Rromani teachers is very low, which contributes to perceived barriers in access to education and teaching in native language. [10] Nowadays, the Roma represent the most prominent group of risk regarding poverty. From many interdependent reasons, the poverty among Roma people was caused by their unfavorable start point at the beginning of the transition from the planned economy to the market economy. The low level of education and the over-represented sector of unqualified jobs created disadvantages on the labour market, combined with the discrimination and mistrust of the employers. In this way, the Roma people had more difficulties in accessing the labour market than other groups and became a prisoner of a vicious circle of poverty. The additional barriers include the lack of access to loans and clear rights of property. These factors combined with the over-dependence on the humanitarian aids, create a trap of poverty that impedes many Roma people to improve their living conditions or to start their own enterprise. The persistent disadvantages of Roma in the framework of the educational process are the lack of the minimum needed knowledge that is included in the scholar curriculum. The positive discrimination at which the Roma people are exposed because of the lack of didactic staff that knows the Rromani language, increase the probability that the next generation of Roma will remain the poorest social segment if there it will not be produced strategic interventions to smooth away this social disadvantage. At the same time, the majority of the Roma people are indifferent about the local or national public policies, a thing that reduces considerably the resonance of their political voice. [11] Despite all these, although there are multiple problems that Roma people from Moldova face, the education remains the major handicap in improving the social-economic situation of this ethnical group. The governmental measures focused on the clearance of these social problems, didn’t reach the expected result yet, because the state doesn’t have sufficient financial resources to revere its engagements taken in the Action Plan for 2007-2010. In April 2003, the Helsinki Committee for Human Rights from Moldova made an analytic study in the Roma communities. According to the data exposed in the report, each non-Roma child was allocated 25 Euro from the local budgets for education, comparing to 0, 01 Euro for a Roma child, which is 200 times less. [12] In the Ursari village (Calarasi district), all the pupils from the 1st to the 4th forms, study in only one classroom, without central heating and electricity. In the majority of Roma communities there is a lack of kindergartens, this degrading condition creating a huge disadvantage to the integration process of children in the primary education system. So, currently the state doesn’t have a national strategy to improve the education level of the Roma people from Moldova and the needed competent staff for the efficient implementation of this objective; that is why this problem is solved in an undirected way by different actors of the civil society. [13] The first attempt in this domain was made by the Public Association “Ograda Noastră”, which grace to the financial support of the USA Embassy in 2004 opened a Club for Roma Children in the Zirnesti commune (Cahul district). In this club, about 30 Roma children together with their non-Roma mates study the English language and literature and get relevant knowledge in the health, ecology and human rights areas. [14] In 2005, the Union of Young Roma “Tarna Rom” created the “Network of the Roma Children”, formed by 20 children and representatives of Roma communities from the Northern, Central and Southern regions of Moldova. With the financial support of the Holland foundation “Spolu” the Roma pupils and members of the national network had the opportunity to study the “History and Culture of Moldovan Roma” together with their non-Roma mates, to participate at different competitions on Roma holidays, to organize local debates etc. Another relevant case of primary education stimulation among Roma children took place in Talmaza commune (Stefan Voda district). Participating at one of the ordinary meetings of the district Council of Stefan Voda, where it was discussed the problem of the low level of school housing of the children from the district, Mr Vladimir Plesca, mayor of Talmaza, was surprised about the data presented by the functionaries from the educational directorate. According to these data, in September 2005, the number of children not attending school in Stefan Voda district was 0. To his question regarding how many Roma children were attending school, the chief of the district directorate answered that Roma children had not been included in the report, as “they all didn’t go to school being always taken by their parents to work abroad”. This intolerant statement made the mayor “protest”, he tried to explain the governors that the situation was different. So, for the first time in the educational practice from Moldova, in 2005, the mayor Vladimir Plesca, gave money from the local budget of the town hall to open a class for 11 Roma children of 7-12 years old in the primary school nr 1 from the Talmaza commune. The purpose of this action was to give general knowledge to these children (reading, writing, multiplication table, etc.) so as to form them as good citizens. At present, the Roma class has 14 pupils who study already courses of the 3d level of primary compulsory education. [15] In November 2007, in the Theoretic Lyceum „Mihai Eminescu” from the Hincesti city it was opened a class for 24 Roma pupils from the 1st to the 10th forms, where they were studying an advanced Rromani language. Ms Elena Bogdan and Angela Mirciu, after having participated in Romania at an international course of studying Rromani language (professor Gheorghe Sarau), came back to Moldova as the first teachers of this course. This inedited activity which is very necessary for preserving the Roma traditions in Moldova was implemented grace to the financial support given by the Regional Centre “Project on Ethnic Relations” for Central, Eastern and Southern-Eastern Europe (Bucharest) and was efficiently managed by the “Women’s Political Club 50/50″. Conclusively, it could be observed that poverty in Roma communities is determined by the high rate of unemployment, the illiteracy among mature people and children. That is why the main source of “income” for Roma is beggary. Children are the ones to be the mostly involved in this activity, they don’t attend school and they will become unemployed like their parents. The breakage of this vicious circle Education-Unemployment-Poverty will not be successful while the Roma children are neglecting school. The main way to stimulate the upturn of the educational level of Roma children is to show them examples of Roma personalities who through knowledge managed to grow out of the impasse generated by poverty. But as nowadays “money is the power” and “those who possess it” don’t realize the importance of the educational process, Roma remain with their archaic and long-lasting point of view – “so as to make money, you don’t have to study”. That is why the parents of Roma children usually determine the end of their educational process and send their children to Moscow to earn money through beggary, as this activity became very profitable the last period of time. A solution asked from the governors is to stop the massive exodus of Roma people abroad, especially during their primary compulsory education period (September-May). [16] On the other hand, nobody can force somebody to learn, without ensuring a stable future on knowledge base. So, in present it is being attested a double disregard in school enrollment of Roma children. From a point of view, the Roma children together with their parents alienate themselves consciously from the educational process, from another point of view the local and central governance don’t find solutions to stimulate their own staff (Roma and non-Roma) to earn money in their own country and stop them going abroad after finishing their studies and prevent them from becoming hacks like Roma. [17] This “surviving” way is uniting Roma and non-Roma, despite their different educational status. However, the attempts of some functionaries to stimulate the access of Roma to the educational process, should be highly appreciated as in the case of the mayor of Talmaza, Vladimir Plesca, who cared about the these children whose future without knowledge would become bleak. [18] ANNOTATION On base of the analysis of the Educational Process of the Roma Community in the Republic of Moldova, this article demonstrates the many objective and subjective problems that appear in this transitional period. Moldovan society is still only at the beginning of its search for appropriate ways of solving Roma educational issues. In spite of the relatively intense efforts of non-governmental organization and partially also the governmental sector, the situation of Roma education is not yet being solved in the most efficient way. As suggested in the text, there are some strategic possibilities for taking responsible measure. BIBLIOGRAPHIE: 1. Cace Sorin, Cantarji Vasile et al., „Roma in the Republic of Moldova” // Chisinau: UNDP Moldova, 2007 2. Hotărîrea nr. 1453, 21 decembrie 2006 „Cu privire la aprobarea Planului de acţiuni pentru susţinerea ţiganilor / romilor din Republica Moldova pe anii 2007 – 2010″ // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 203-206, 31.12.2006 3. Hotărîrea nr. 131, 16 februarie 2001 „Cu privire la unele măsuri de susţinere a ţiganilor din Republica Moldova” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 19-20, 22.02.2001 4. Постановление № 82, 29 января 2002 „Об этнокультурном фестивале” // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 21-22, 05.02.2002 5. Federiuc Nicolae „Problemele romilor din Moldova preocupă prea puţin autorităţile” // Dreptul Meu, 27.12.2007 6. Zaharia Lilia „Familiile de romi pleacă la munci peste hotare împreună cu copiii” // Flux, 04.02.2005 7. [Молдова-пресс] „Для развития культуры цыган” // Независимая Молдова, 21.10.1993 8. Federiuc Nicolae „Romii trebuie să înveţe şi să nu-şi piardă identitatea” // Flux, 10.03. 2006 9. Ţurcanu Viorica „Romii cu ambiţie” // Făclia, 19.06.2004 10. Рэдица Николай „Настоящее их противоречиво” // ЭтноДиалог. Информационный бюллетень Центра по проблемам меньшинств. Кишинёв, апрель 2007 11. Цуркану Виорика „Цыгане Молдовы: интеграционные аспекты” // Interconexiuni în contextul globalizării. (M. Cotlău coord.). Iaşi: Pan Europe, 2005 12. Comitetul Helsinki pentru Drepturile Omului din Republica Moldova „Situaţia comunităţilor rurale ale romilor în Moldova: Regiunea Centru – Vest” // Raport executiv. Chişinău, aprilie 2003 13. Muşat Jana „Toţi elevii din satul Ursari învaţă într-o clasă” // Luceafărul, 12.10.2001 14. Zaharia Lilia „Copiii romi din Zîrneşti vor studia limba şi literatura engleză” // Flux, 04.02.2005 15. Federiuc Nicolae „Primăria din Talmaza susţine din fonduri proprii o clasă de copii romi” // Dreptul Meu, 29.09.2007 16. Дрейзлер Михаил „О судьбах цыганских замолвите слово” // Независимая Молдова, 29.06.1993 17. Cojocaru Natalia „ A fi ţigan nu este uşor” // Flux, 24.06.1998 18. Deleu Ecaterina „O şansă pentru viitorul romilor” // Flux, 15.12.2006 Ion Duminica, Ph D (political sciences), scientific researcher, “Ethnology of the Roma” Group, “Ethnical Minorities” Section, Centre of Ethnology, Institute of Cultural Heritage, The Academy of Sciences of Moldova

Romii Lingurari din satul Parcani (comuna Răciula, raionul Călăraşi). Aspecte istorico-etnologice.

În perioada 16-23 iulie 2007, s-a realizat prima investigaţie de teren a romilor din Republica Moldova. Această cercetare este imperios necesară pentru orice savant, care doreşte să întreprindă o descriere cît de cît reuşită a unui grup etnic. O investigaţie ştiinţifică este cu mult mai săracă dacă ea nu este completată cu experimente de laborator sau cercetări întreprinse pe teren. La trei ani după deschiderea Secţiei de Romologie în cadrul Academiei de Ştiinţe a Moldovei, datorită obţinerii de către Institutul Patrimoniului Cultural a unui proiect ce avea drept scop „descrierea situaţiei social-culturale a minorităţilor naţionale de pe teritoriul Republicii Moldova”, a fost posibilă de realizat această cercetare importantă pentru romologia contemporană. În perioada 2004-2007, colaboratorii ştiinţifici ai Grupului „Etnologia romilor” (Ion Duminica, Tatiana Sîrbu) au publicat peste 20 de articole ştiinţifice şi un studiu istoric, ce dezvăluie trecutul istoric al etniei romilor în acest teritoriu. Majoritatea acestor publicaţii s-au axat pe statutul social al romilor basarabeni în perioada de până la mijlocul secolului XX, perioada postbelică şi contemporană au fost, însă, mai puţin studiate din lipsa materialelor factologice ce puteau fi colectate nemijlocit în teren. Astfel, prima localitate din Republica Moldova unde a fost întreprinsă o investigaţie de teren etno-romologică a fost satul Parcani.
Satul Parcani este parte componentă a comunei Răciula. Situată la 10 km de centrul raional Călăraşi, localitatea este avantajată de traseul asfaltat ce trece la marginea satului, ce leagă două centre raionale Călăraşi – Orhei. Centrul satului este întretăiat de râuleţul Ichel, afluent al Nistrului. În partea dinspre pădure a satului este situat Gimnaziul până la 9 clase, în partea opusă se află 2 magazine alimentare, un punct medical şi o biserică (pe jumătate construită, ce urmează a fi pictată şi acoperită). Satele învecinate a Parcănenilor sunt Nişcani, Păuleşti, Răciula, Frumoasa şi Pituşca. În ceea ce priveşte originea satului Parcani, locuitorii satului nu au o versiune unică, totuşi, majoritatea lor susţin că satull Parcani este constituit înaintea comunei Răciula.
a) Originea
Prima versiune a originii satului Parcani a fost culeasă de la Ion Samuil Porcari (1944). Potrivit acestei versiuni, primii locuitori ai satului Parcani au fost romii lingurari din satul Bursuc, raionul Nisporeni. La mijlocul secolului XIX, după ce romii au fost eliberaţi din robie, familia Parapir a romilor din Bursuc în căutare de un câştig mai sigur şi-a mutat locul de trai. Iniţial, ei s-au stabilit cu traiul într-o poiană înconjurată de păduri, ce aparţinea Pituşcanilor. Locul acesta le-a plăcut romilor, deoarece ei aveau în preajmă materie primă pentru confecţionarea diferitor obiecte din lemn (linguri, fuse, coveţi etc.), care erau vândute duminica la iarmarocul din Călăraşi, ce se afla prin apropiere. Datorită faptului că cele mai întrebate produse din cele confecţionate de romi erau lingurile, pe care aceştia „le vindeau cu sutele”, ei au fost numiţi „Lingurari”. Însă, răzeşii din Pituşca nu au dorit să-i aibă în calitate de vecini pe romii „venetici”. De aceea, deseori, când bărbaţii plecau la iarmaroc, pituşcanii speriau femeile rome, ce rămâneau singure cu copiii în bordeie, având grijă de foc şi prepararea bucatelor. La întoarcere, bărbaţii îşi găseau femeile ascunse prin pădure, care erau speriate de faptul, că găseau diferite mortăciuni în hogeacuri şi oricum, nu puteau rămânea în bordeie deoarece locuitorii din Pituşca le spuneau în mod brutal să plece de pe aceste pământuri care se află în proprietatea lor. Tot în aceea perioadă, boierul Buzdugan din Păuleşti, a cumpărat un lot mare de pământ în care erau incluse şi pământurile ce aparţin în prezent parcănenilor. Problema consta în faptul, că boierul nu era în stare să asigure forţe de muncă necesare pentru prelucrarea acestui pământ. Atunci el le-a permis romilor lingurari din Bursuc să-şi construiască casele pe pământurile lui, în schimb ei trebuiau să participe activ la prelucrarea pământurilor sale. Ulterior, aici s-au aşezat cu traiul alţi romi lingurari din familia Ungureanu, Vornicoi, Danu, veniţi din sate diferite. Astfel, treptat romii din Parcani s-au lăsat de ocupaţia lor tradiţională, trecând la prelucrarea pământului de lângă case ce se afla în proprietatea lor şi a boierului din Păuleşti. La începutul celui de-al doilea război mondial, prin sat s-a auzit că „toţi romii basarabeni vor fi deportaţi la Bug”. Romii din sat s-au ascuns în pădure şi au stat vre-o trei luni acolo. Toamna, nu avea cine să strângă roada de pe câmp. Atunci, mazilul din Nişcani, Constantin Clemente, ai cărui pământuri au rămas fără lucrători, l-a sfătuit pe bunelul lui Ion Porcari, Grigore Parapir să-şi schimbe numele de familie care era identic cu a romilor ursari din Buda şi era comun mai multor romi şătrari. Astfel, bunelul lui Ion Porcari – Grigore Parapir – şi-a schimbat numele de familie ţigănesc „Parapir” într-unul moldovenesc – „Porcari”, iar odată cu schimbarea numelui de familie şi-a schimbat şi actele de identitate, în care a fost inclus la rubrica naţionalitate – moldovean. Mazilul din Nişcani fiind cointeresat în căpătarea de forţe de muncă, a participat activ la falsificarea actelor de identitate a romilor lingurari din Parcani, deoarece lingurarii de aici „nu se temeau de lucru ca alţi ţigani, care umblau cu corturile”. În baza familiei Porcari, care a devenit cea mai numeroasă în sat a şi apărut denumirea satului – Parcani.
A doua versiune ne-a relatat-o fratele lui Ion Porcari – Gheorghe Samuil Porcari (1937). Conform versiunii date, denumirea satului Parcani provine de la numele familie a unui boier din România – Porcan – care îşi avea aici moşiile de la Păuleşti până la Budăi (raionul Teleneşti). El le-a permis primilor locuitori veniţi aici din satul Tabora (comuna Vatici, raionul Orhei), care erau romi lingurari, să se aşeze cu traiul, însă ei trebuiau „să lucreze la pământ”. Treptat, romii lingurari s-au lăsat de meseria lor tradiţională şi au început să prelucreze pământul. Mulţi dintre ei şi-au făcut gospodării proprii, au cumpărat o parte din pământ de la boier, ceea ce îi deosebeşte vădit de alte grupuri de romi. Ulterior, aici s-au strămutat mai multe familii de romi lingurari din satele învecinate (Voinova, raionul Străşeni, Leordoaia, comuna Hîrjăuca, raionul Călăraşi), căci „unde un rom şi-a găsit traiul, a doua zi vin alţii să-i guste mălaiul”. La începutul celui de-al doilea război mondial, toţi romii din satul Parcani au fost introduşi de şeful de post al Jandarmeriei într-o „listă neagră” şi urmau să fie deportaţi la Bug. Însă mazilul de la Nişcani, Constantin Clemente, care era şi funcţionar public (având statut de ales local al plasei Călăraşi), a refuzat într-un mod categoric să-şi puie semnătura sub această listă motivând că „Romii din Parcani nu sunt şătrari ci – agricultori”. Astfel, romii din Parcani datorită hărniciei lor şi muncii asidue prestate la prelucrarea pământului au scăpat de calvarul deportărilor întreprinse pe parcursul celui de-al doilea război mondial.
A treia versiune a fost relatată de fostul consilier local (2003-2007) al satului Parcani, reprezentant în Consiliul comunal din Răciula – Ion Ion Culincă (1951). Conform opiniei sale, în satul Parcani, ca şi în celelalte localităţi ale Republicii Moldova, majoritatea locuitorilor sunt moldoveni. Faptul că o parte neînsemnată dintre ei sunt romi lingurari, care nici nu vorbesc în limba romani, nu înseamnă că toată comunitatea este formată exclusiv din romi. Însă, în ciuda catalogării categorice a locuitorilor din comuna Răciula cu apelativul „ţigani” a populaţiei din Parcani, în prezent aici s-a format o etnie „artificială” a romilor. Iniţial, pe aceste teritorii nu locuia nimeni, era prezentă doar Mănăstirea Răciula, care s-a construit într-un loc ferit, înconjurat de păduri. Pe urmă, după ce un boier din Ţigăneşti (raionul Străşeni) – Buim – a cumpărat pământurile ce se întindeau de la Pituşca (raionul Călăraşi) pînă la Oneşti (raionul Străşeni), pe teritoriul actual al satului s-a construit o „locuinţă” temporară, numită – „Parcan”. Acest „Parcan” era săpat la un metru adâncime în pământ şi acoperit cu stuf, unde se puneau 20 leasuri (paturi din lozie). De cu primăvară până toamna aici locuiau lucrători nămiţi temporar la lucru de boier, care erau moldoveni. Cu timpul ei şi-au adus aici şi familiile lor, construind gospodării proprii. Alături de ei, pe timp de iarnă, lângă pădure şi-au construit bordeiele familiile de romi lingurari. În virtutea faptului că moldovenii ce locuiau aici nu erau băştinaşi, romii au fost trataţi binevoitor şi nu au fost alungaţi ca din alte sate. În plus, romii lingurari de acum nu mai vorbeau între ei în limba romani, ci conversau în limba moldovenească, aveau aceleaşi tradiţii ca şi moldovenii, ceea ce a facilitat asimilarea lor cu moldovenii „băştinaşi”. Problema a fost că locuitorii din satele învecinate i-au numit „ţigani” pe toţi locuitorii din Parcani, mai ales cei din comuna Răciula, care nu au dorit să-şi construiască casele în preajma lor, întemeind un sat în jurul mănăstirii Răciula. De aceea locuitorii din satul Parcani consideră că satul lor este mai vechi ca Raciula. Astfel romii lingurari din satul Parcani nu sunt băştinaşi, ei au venit în acest sat treptat, lucrând alături de moldoveni pământul, iar iarna făceau linguri, coveţi, fuse, necesare pentru orice gospodărie. Familia Porcari care sunt supranumiţi „Parapir” au venit din satul Tabora, comuna Vatici, raionul Orhei; Familia Vornicoi „Cotănică” şi Ciobu din satul Cornova, raionul Ungheni; familia Cobzari şi Borş au venit aici când era foametea (1946-1947) din satul Faraonovca, regiunea Ismail, de aceea „porecla” lor în sat este „Faraoni”; Familia Chimingir şi Crăciun a venit din satul Voinova, raionul Străşeni; Familia Cercel „Fîţu” din satul Sipoteni, raionul Călăraşi; Familia Danu şi Ciupercă din satul Leordoaia, comuna Hîrjăuca, raionul Călăraşi. Băştinaşii moldoveni, primii gospodari de aici, au fost familiile Culincă „Chirciu”, Timircan „Bozu”, Ungureanu „Belentic”, Vasilco „Iordăştii”, Rusu, Cristian. Astfel, denumirea satului Parcani provine de la primul „Parcan” construit aici de agricultorii sezonieri.
b) Identitatea etnică
În prezent, datorită familiilor mixte formate dintre moldoveni, romi, ucraineni şi ruşi nu se poate determina cine şi de ce fel etnie este în satul Parcani. Potrivit opiniei lui Ion Culincă, în prezent nu mai există aşa naţie „ţigani”, aceasta este o „poreclă” insultătoare adresată populaţiei din Parcani, constituită din moldoveni şi lingurari. Lingurarii nu sunt nici „ţigani” şi nu pot să se considere romi, deoarece în Republica Moldova sunt „romi în lege” care îşi cunosc tradiţiile pe care le respectă şi conversează între ei în limba romani. Când aceştia poposeau pentru câteva zile în Parcani, locuitorii de aici îi numeau „ilăi” (ilău, nicovală) sau „jeacnăi” (foale) deoarece ei ştiau să prelucreze fierul. Alt neam al „romilor în lege” erau „lăieşii”, care după ce îşi potriveau un loc de popas mai prielnic, îşi întindeau corturile. Un caz interesant vizavi de utilizarea apelativului „ţigan”, a fost relatat de către dl Emanuil Vasile Ciupercă (1955). În prima zi după ce a fost înrolat în armata sovietică, soldaţii ruşi l-au etichetat cu aceiaşi poreclă pe care o avea acesta când se ducea la şcoala din Răciula – „ţigan”. Iniţial lui i s-a părut straniu acest lucru, el nu putea să înţeleagă de unde ruşii au aflat că el este ţigan, cu atât mai mult că în livretul militar el era înscris ca moldovean. Dar după câteva zile, când au venit alţi tineri din Moldova, ruşii la fel i-au numit – „ţigani”. Toate încercările ostaşilor moldoveni de a se împotrivi acestui apelativ insultător au fost zadarnice, deoarece ruşii le-au explicat o „axiomă” proprie: „moldoveni şi românii sunt de aceiaşi „naţie”, de aceea toţi sunt ţigani”. Pe de altă parte, primarul comunei Răciula, dl Gheorghe Tudoreanu a menţionat faptul în perioada sovietică toţi locuitorii din satul Parcani se considerau moldoveni, motivând înscrierea la rubrica „naţionalitate” din paşapoartele sovietice. Însă începând cu anul 2000, după ce s-au format mai multe Organizaţii Obşteşti care aveau drept scop distribuirea ajutorului umanitar în comunităţile de romi, locuitorii din satul Parcani „şi-au amintit că şi ei cândva au fost romi”.
Datele recensămintelor unionale şi ultimul recensământ general al populaţiei din Republica Moldova confirma constatarea primarului din comuna Răciula. Conform datelor oficiale obţinute de la Biroul Naţional de Statistică, în urma prelucrării bazei de date ale recensământului realizat în 2004, în satul Parcani locuiau 550 moldoveni şi „0″ romi/ţigani. Pe de altă parte, conform datelor obţinute în urma realizării recensământului din România interbelică (1930), în satul Parcani din plasa Călăraşi al judeţului Lăpuşna din provincia Basarabia locuiau 249 de ţigani şi 24 de moldoveni. Această discrepanţă etnică se datorează faptului că, după ce în timpul celui de al doilea război mondial mai mulţi romi au fost deportaţi la Bug, romii lingurari din satul Parcani au considerat că este mai bine să se declare ca moldoveni. Această schimbare bruscă a identităţii etnice a fost posibilă din perspectiva statutului social identic cu cel al moldovenilor. Romii lingurari munceau la câmp alături de populaţia majoritară (după război toţi au devenit agricultori); vorbeau aceiaşi limbă (moldovenească); aveau aceleaşi tradiţii, sărbătoreau: Crăciunul, Sfântul Vasile, Câşlegile, Paştele, Paştele Blajinilor, Hramul satului – 21 septembrie – Sfânta Marie „cea mică” (Naşterea Maicii Domnului); erau într-o credinţă cu moldovenii (creştini ortodocşi); aveau acelaşi mod de trai (sedentar).
În prezent locuitorii din satul Parcani se confruntă cu mai multe greutăţi în ceea ce priveşte propria identificare. Nici limba şi nici ocupaţia predilectă a strămoşilor lor nu mai este prezentă în viaţa cotidiană a locuitorilor de aici. Majoritatea lor spun cu „jumătate de gură” că sunt romi, neavând nici un suport de ordin lingvistic, istoric şi social. Cu toate că majoritatea locuitorilor din Parcani doresc să-şi cunoască istoria, să vorbească în limba strămoşilor lor – romani, ei nu au nici o posibilitate să facă acest lucru. În viziunea lor patria tuturor romilor din Republica Moldova este la Soroca. Fiind antrenaţi în agricultură ei nu văd nici o perspectivă ca să reînvie meşteşugul părinţilor (confecţionarea obiectelor de uz casnic din lemn). În anul 2006, Uniunea Tinerilor Romi „Tărnă Rom” din Republica Moldova, la propunerea locuitorilor din satul Parcani a iniţiat o activitate de dezvoltare comunitară, ce avea drept scop confecţionarea unor costume tradiţionale. „Lingurarii” din Parcani doreau să-şi prezinte dansurile şi cântecele păstrate de la strămoşii lor, fiind îmbrăcaţi într-o costumaţie specifică. Însă chiar din startul acestei acţiuni comunitare a apărut o „neînţelegere”, deoarece „romii” din Parcani nu au dorit ca să fie confecţionate costume tradiţionale ţigăneşti, ci moldoveneşti, deoarece cântecele şi dansurile ce le-au „prins” ei de la părinţi, erau – moldoveneşti. Pe de altă parte, când în anul 2001 Organizaţia Internaţională pentru Migraţie a iniţiat un proiect ce viza acordarea ajutorului umanitar tuturor romilor născuţi până la 9 mai 1945 (posibile jertfe a deportărilor naziste), atunci toţi locuitorii din satul Parcani (ce au întrunit criteriile necesare privind vârsta) s-au declarat – romi. Această confuzie identitară a „lingurarilor” fost dezbătută de mai mulţi cercetători, printre care şi Mihail Kogălniceanu, Zamfir Arbore, Paul Labbe, Domnica I. Păun.
Mihail Kogălniceanu îi considera pe romii lingurari „cei mai civilizaţi” şi spre deosebire de alte trei grupuri principale de romi (aurari, lăieşi, ursari), aceştia începeau la mijlocul sec. XIX să-şi construiască case fixe. Zamfir Arbore relata la sfârşitul sec. XIX despre romii lingurari care trăiesc vara în păduri, se ocupă cu confecţionarea lingurilor, albiilor şi altor obiecte din lemn. Iarna ei se retrag în sate, unde locuiesc în nişte bordeie. Paul Labbe menţionează la începutul secolului XX despre o categorie de ţigani, care preferă viaţa în aer liber, la marginea pădurilor, unde prelucrează lemnul. Aceştia nu mai vorbesc în limba lor, folosesc limba populaţiei majoritare şi şi-au pierdut puritatea etnică. Însă nimic nu-ţi relevează mai cu spor o distincţie de făcut, decât realitatea studiată nemijlocit la faţa locului, în mai multe părţi posibile. În perioada interbelică (1932), Domnica I. Păun a întreprins o investigaţie de teren în satul Cornova (raionul Ungheni), unde a cercetat grupul romilor prezenţi acolo. Cercetătoarea îi menţionează pe romii lingurari, aşezaţi cu traiul la marginea satului, mai aproape de pădure. O parte dintre ei au început prelucrarea pământului, de aceea au gospodării mult mai închegate, spre deosebire de romii „curaţi”, care mai mult „umblă cu cerutul”. [Chelcea Ion „Ţiganii din România: monografie etnografică", Bucureşti: Editura Institutului Central de Statistică, 1944, p.44-45]
În concluzie, se poate menţiona următorul fapt vizavi de identitatea etnică a locuitorilor din satul Parcani: 1. Moldovenii din Răciula îi poreclesc cu apelativul „ţigani” ( cu toate că aici nimeni nu mai vorbeşte în limba romani); 2. Locuitorii din Parcani se autoidentifică ca „lingurari” (fiind de fapt agricultori, nimeni în sat nu mai practică acest meşteşug); 3. Romii tradiţionali îi numesc „caştalii” (limba romani: „calştalo” = lemn) sau „ţigani cu limba lată”, ceea ce înseamnă „romi care nu vorbesc în limba romani”. Totuşi, în ciuda prezenţei acestui handicap de ordin lingvistic, există un liant ce leagă romii tradiţionali („romii în lege”) şi romii lingurari din satul Parcani. Odată cu sosirea sărbătorilor, atunci când 3 zile se face jocul în sat, la Parcani sosesc în calitate de oaspeţi majoritatea romilor ce locuiesc în localităţile din apropiere: or. Călăraşi, Orhei, s. Voinova, Leordoaia, Schinoasa, Ursari etc. Motivul sosirii acestor „delegaţii” numeroase formate exclusiv din romi este unul simplu: „Noi ne ducem la joc în Parcani, fiindcă acolo sunt romi de acelaşi sânge cu noi !”.
c) Îndeletnicirile
În trecut, ocupaţia principală a locuitorilor din satul Parcani a fost confecţionarea diferitor obiecte de uz casnic din lemn. Acest meşteşug transmis pe parcursul mai multor generaţii, era practicat de bărbaţi mai mult în timpul iernii. Cele mai „întrebate” erau lingurile din lemn moale (cireş şi tei), precum şi coveţile, fusele, confecţionate din lemn tare (jugastru). Duminica, bărbaţii plecau la iarmarocul din Călăraşi sau la Bravicea, unde îşi schimbau obiectele confecţionate pe produse alimentare: făină de grâu, ulei, cartoafe etc. Dl Ion Vasile Cercel (1932) a spus că „lingurile cele din lemn, erau cu mult mai bune, decât acestea care sunt acum, confecţionate din metal. Eu cu lingurile acestea care sunt acum la modă nu mă împac. Mâncarea mai bine mergea în gură cu o lingură din lemn, dar acestea care sunt din fier îţi frig buzele”. De cu primăvară până toamna târziu, femeile împreună cu bărbaţii prelucrau pământul boierilor şi mazililor din satele învecinate, unde la fel primeau în schimbul muncii prestate produse alimentare, deoarece după cum relatează Exenia Dumitru Vasilco (1935) „mulţi dintre ei nu se pricepeau în bani”. Această plată în „barter” este confirmată şi de Natalia Petru Cristian (1929), care a spus că o parte dintre femei lucrau ocazional şi la Mănăstirea Răciula, de unde se întorceau cu obiecte de lenjerie, haine, broderii, confecţionate de maicile de la mănăstire. Munca la câmp era foarte grea, „lingurarii” lucrau de cu zori până seara târziu. Dna Sofia Mihai Vornicoi (1929) spune că „dimineaţa, odată cu prima „cântare” a cucoşilor, venea mazilul călare pe cal şi îi mâna cu biciul pe romi la lucru în câmp” (doar pe cei care se eschivau, restul se duceau benevol). Copiii mai mari, aveau grijă de cei mai mici, păşteau vitele, preparau mâncarea, hrăneau păsările, făceau curăţenie prin casă etc. Cinci zile în săptămână, romii prelucrau pământurile boierilor şi numai o zi lucrau pe câmpul lor. Sâmbătă seara femeile spălau rufele, iar bărbaţii se găteau de iarmaroc. Duminica, după ce veneau de la slujba bisericească din Răciula, femeile plecau în pădure după lemne de foc, de care era nevoie la bucătărie, iar bărbaţii plecau la iarmaroc, unde îşi realizau produsele confecţionate de cu iarnă.
În perioada sovietică, după ce s-a format întreprinderea de stat „Совхоз – завод «Рэчула»”, locuitorii din satul Parcani s-au lăsat de meşteşugul lor tradiţional şi au trecut toţi la prelucrarea pământului. Numai că acum, bărbaţii nu mai lucrau împreună cu soţiile lor, deoarece munca „la colhoz” era mai puţin remunerată. Majoritatea bărbaţilor, de cu primăvară se aranjau în calitate de muncitori sezonieri la lucru în gospodăriile agricole colective din Ucraina şi Rusia unde prelucrau pământul în calitate de mecanizatori (tractorişti, combaineri). Toamna târziu, ei se întorceau cu câte un autocar „Kamaz” plin cu cereale, care le aducea sacii până la poartă şi „cu buzunarele pline cu bani” (ruble sovietice), care le ajungeau pe un an întreg. Din relatarea dnei Ioana Mihai Porcari (1948), lucrul în câmp acum era mai lejer „la amiază femeile veneau acasă şi luau prânzul, uneori, dormeau câteva ore. Atunci nimeni nu mai venea la casele noastre ca să ne fugărească cu de-a sila la lucru”. Când aveau de lucru prin gospodărie, femeile rămâneau acasă şi trimiteau copii mai mari să le facă „o normă-zi de muncă la sovhoz”. Această „muncă formală” creată de sistemul sovietic, a creat la romii lingurari din Parcani nostalgia trecutului sovietic. Astăzi, toţi sunt de părerea: „când erau ruşii era mai bine de trăit. Acum este o mare sărăcie printre noi, chiar şi până la război lumea nu era aşa de săracă ca acum. Atunci când erau ruşii – legea era lege – cel sărac era în rând cu cel bogat, puteai să te jelui cuiva, se făcea dreptate după lege. Dar acum, cel care are bani, acela şi face legea care este pentru dânsu. Acum toţi vor să le dai bani, unde nu te-ai duce, da de unde să le dai dacă nu-i ai. Aceia care au bani vor să aibă mai mulţi şi de aceea îi cer de la cei care nu-i au”.
În prezent, majoritatea romilor lingurari din Parcani nu au un loc de muncă stabil. Plecarea la lucru în Ucraina şi Rusia a devenit mai dificil de realizat, cu atât mai mult, după ce au fost introduse posturile vamale, bărbaţii nu mai pot aduce acasă producţia primită de la ruşi. Instabilitatea pieţii de muncă interne face ca romii din Parcani să se apuce de orice muncă ocazională. O parte dintre ei pleacă toamna la Edineţ „la scos cartoafe”, alţii pasc vacile în satele învecinate. În perioada efectuării investigaţiei, mulţi dintre ei au plecat să strângă merele, pe care apoi le vindeau cu 1 leu pentru 1 kg. Cu toate că merele nu erau încă coapte, fiind verzi, mici şi acre, acest neajuns nu le trezea mari semne de întrebare pentru romii din Parcani. Motivaţia pustiiri timpurii a recoltei de mere din livezi a fost simplă: „Cel care le cumpără, ştie ce să facă cu ele şi oricum, cu seceta din acest an, merele până toamna se vor usca”. Munca în câmp a devenit la fel ocazională. Majoritatea romilor din Parcani, după ce au primit cota lor de pământ cuvenită după destrămarea sovhozului, l-au vândut la moldoveni şi acum lucrează la ei cu ziua. Totuşi, cei care şi-au păstrat propriile loturi de pământ şi încearcă să pornească o „afacere agricolă”, spun că lucrul la pământ în Republica Moldova nu este rentabil. Dna Zinovia Dumitru Timircan (1963) a spus că: „Lucrezi mult, dar primeşti puţin. Este producţia ta, nu umbli cu cerutu la nimeni, dar nu e destul pentru ca să întreţii o familie numeroasă. Da cu seceta din acest an, nici nu ştim la ce să ne aşteptăm.”
Cât priveşte alte grupuri de romi, „lingurarii” cunosc două grupuri de romi cu care în trecut strămoşii lor întreţineau doar relaţii strict „profesionale”. Aceştia erau romii şătrari, care în dependenţă de îndeletnicirile sale tradiţionale se grupau în „ilăi sau jeacnăi” şi „lăieşi”. „Ilăii” când veneau la ei în sat stăteau la cineva în ogradă aproape o săptămână, uneori când era mult de lucru, se reţineau chiar pe o lună. Fiind nişte fierari iscusiţi, ei confecţionau sau reparau utilajul agricol care era necesar „lingurarilor” la lucru în câmp; ascuţeau topoarele, cuţitele, potcoveau caii, reparau căruţele. În genere, „ilăii” erau bine primiţi oriunde, deoarece meseria lor era în trecut foarte „întrebată”. Pentru munca pe care o prestau „lingurarilor” – „ilăii” – primeau în schimb produse agricole: făină, ulei, cartoafe, fasole etc., la fel cum se răsplăteau moldovenii cu „lingurarii” pentru munca în câmp a acestora. În schimb, popasul „lăieşilor” în Parcani, ca şi în alte localităţi, era de o durată mai scurtă – nu mai mult de 3 zile. În ziua sosirii, „lăieşii” îşi întindeau corturile la marginea pădurii, deshămau caii de la „goagele” („goagă” = căruţă) lor şi-i adăpau la Ichel. În timp ce bărbaţii rămâneau cu restul şatrei, femeile veneau în sat ca să practice ocupaţia tradiţională a „lăieşilor” – ghicitul. De multe ori, câştigul lor era mult mai impresionant decât cel al „lingurarilor” sau a „ilăilor”; seara femeile „lăieşilor” se întorceau în şatră cu inele de aur, îmbrăcăminte scumpă, bijuterii, găini etc. Dl Ion Vasile Cercel (1932) a spus că toată iscusinţa meseriei lor consta în faptul că „ele erau bune meşteriţe la învârtit limba, într-un minut ele spuneau peste 100 de cuvinte, dintre care doar câteva, puţin se refereau la viitorul sau trecutul celui pe care-l ghiceau ele”. El niciodată nu a crezut în această meserie, spunând că „prin minciună nu poţi să-ţi faci o gospodărie”. Alte femei a „lăieşilor” care nu se pricepeau la ghicit, îşi luau odraslele şi umblau cu cerşitul, cercetând fiecare gospodărie din sat. În ultima noapte, înainte de plecare „lăieşii” furau câteva lucruri de preţ pe care „au pus ochii” femeile lor. Meseria „ilăilor” şi „lăieşilor” nu s-a inserat în rândul „lingurarilor”. Doar o perioadă scurtă de după cel de-al doilea război mondial, după ce au trecut peste foamete, câteva familii din Parcani au plecat în sudul Moldovei cu cerşitul. Fiind copii, majoritatea lor îşi amintesc cu ruşine de „meseria” aceasta pe care ei erau nevoiţi să o practice împreună cu mamele lor. „Mai bine mă pune mama la plug şi aram 10 hectare de pământ, decât să târâi în spinare fratele şi sora mea mai mică, ca să miluiască cineva de noi şi să ne dea de pomană”, îşi aminteşte cu durere în suflet Ion Ion Culincă (1951). „Cât de grea şi anevoioasă n-ar fi fost munca la câmp, noi cu „ilăii” şi „lăieşii” nu ne-am dus niciodată. Romii tradiţionali nu sunt ţigani răi, după cum cineva îşi face o închipuire greşită. Pur şi simplu, uneori, la ei lipseşte măsura, mai ales când ei se apucă de furat”.
d) Relaţii sociale
În perioada realizării investigaţiei de teren, în satul Parcani au fost depistate mai multe familii de romi neînregistrate în Oficiul Stării Civile. Acest caz straniu la prima vedere, are o motivare materială. Din relatările femeilor intervievate, „mamele singuratice primesc pentru copii lor alocaţii financiare mai mari, decât într-o familie oficial înregistrată”. De obicei, romii lingurari din Parcani se căsătoresc la vârsta de 16-18 ani – fetele şi la 18-20 ani – băieţii, sunt prezente între ei şi căsătorii dintre verişorii de gradul I. În trecut nunta dura 3 zile (de vineri până luni), dar odată cu introducerea în perioada sovietică a „codului muncii”, serbarea s-a redus la 1 zi (sâmbătă spre duminică). Mirele vine la mireasă acasă (unde se face o masă de „rămas bun” de la fată), apoi o aduce la el acasă unde timp de o noapte durează nunta. Înainte de nuntă tinerii se duc la biserică şi se cunună (aceasta şi este înregistrarea propriu-zisă a căsătoriei). Romii din Parcani deseori se căsătoresc cu semenii lor lingurari din satul Voinova (raionul Străşeni) şi satul Schinoasa (comuna Ţibirica, raionul Călăraşi). Fetele se iau în căsătorii prin înţelegere, chiar dacă mireasa se „fură”, aceasta se face cu acordul fetei, care stătea „ascunsă” în casa băiatului. După ce treceau trei zile de la „furtul miresei”, părinţii erau nevoiţi să ajungă la un acord comun şi să facă nunta copiilor lor. În mijlocul nunţii, tinerii se retrăgeau pe un pat nupţial special pregătit pentru ei, ca mai apoi, prostirea care avea „urmele virginităţii miresei” se înfăşura într-o materie roşie se scotea afară şi se juca la nuntă. În trecut romii din Parcani aveau familii numeroase, constituite din 10-12 copii, acum familiile lingurarilor au doar câte 3-4 copii. Astăzi nu se mai practică „ritualul prostirii” şi se nasc mai puţini copii, deoarece „fetele au aflat de avort, umblă în fuste scurte, vin dimineaţa acasă de la întâlnire. În trecut, cum numai se însera, flăcăul era obligat să aducă fata acasă, altfel avea probleme cu părinţii fetei”, spune dna Iulia Samuil Danu (1940). Sunt prezente şi căsătorii interetnice: fetele din Parcani se căsătoresc cu băieţii din Răciula (în acest caz nunta se face la fată în sat, părinţii băiatului „nu primesc o noră ţigancă în casa lor”); băieţii iau în căsătorie fete din satele ucraineşti şi ruseşti, cu care se întâlnesc când pleacă la lucru şi de obicei, se stabilesc acolo cu traiul. Aceste căsătorii neînregistrate deseori duc la faptul că copiii au „un tată care i-a făcut şi altul care i-a crescut”. La mulţi dintre ei în Adeverinţele de naştere, la rubrica – tată, lipseşte numele tatălui, uneori este pus numele bunelului de pe mamă.
Majoritatea persoanelor în vârstă intervievate au studii câte 4 clase, primite la şcoala din sat. Mai departe mulţi dintre ei nu au făcut carte, pentru că erau nevoiţi să plece la Răciula „da acolo eram făcuţi „ţigani” şi drumul ca să te duci până acolo era tare greu”. În perioada sovietică, autobusul care era însărcinat de către sovietul sătesc ca să ducă copiii din Parcani la Răciula, venea în sat târziu, pe la ora 11, copii nu se duceau la 3-4 lecţii, iar seara nici nu venea, copiii erau nevoiţi să se întoarcă acasă „mergând noaptea prin pădure”. Astfel, puţini dintre ei reuşeau să absolvească 7, ulterior 8-9 clase, ca mai apoi „să înveţe de tractorişti”. Fetele nici nu plecau la Răciula, ele ajutau părinţii prin gospodărie. După darea în exploatare a Gimnaziului de 9 clase din satul Parcani (1990), situaţia în domeniul educaţional puţin s-a îmbunătăţit, dar probleme de ordin divers persistă şi acum. Astfel, la promoţia de 9 clase a anului 2007, din 14 absolvenţi la examene au participat doar 7 elevi. Cauza absenţei unei jumătăţi din promoţia 2007 au fost diverse: 1. O fată s-a căsătorit în ziua absolvirii gimnaziului; 2. Mama unui băiat nu a vrut ca copilul ei să primească atestat, că de altfel, „îl iau la armată”; 3. Tata la un băiat nu a permis ca copilul lui să prezinte la examene, deoarece „ cu nota care o să-i pună aici (cel mai mare bal de absolvire la Parcani este nota „7″) copilului meu are să-i fie ruşine să se ducă mai departe la studii. Mai bine îi cumpăr eu un atestat, cu o notă de absolvire mai mare ca băiatul meu să poată să ajungă undeva mai departe”; 4. Al patrulea „elev” s-a dus să pască vacile în ziua examenelor de absolvire; 5. O fată nu a venit la examene, pentru că nu avea cu ce să se îmbrace; 6. Al şaselea elev a plecat „cu ziua” la lucru; 7. Mama celui de-al şaptelea elev nu i-a permis să se prezinte la examene, deoarece „şi aşa nu are să fie om învăţat, cu şcoala de aici”.
Totuşi, in virtutea acestui handicap educaţional tradiţional în comunităţile de romi, lingurarii din Parcani posedă şi un şir de personalităţi care s-au afirmat pe tărâmul social datorită cunoştinţelor şi experienţei organizatorice acumulate pe parcursul studiilor. În perioada sovietică în satul Parcani a activitat vestita Fanfară a romilor, sub conducerea lui Mihail Borş.

În prezent, societatea civilă autohtonă este reprezentată de doi lideri din Parcani: 1. Dumitru Danu, preşedintele Mişcării Sociale a Romilor din Republica Moldova, director al Colegiului Ecologic din Chişinău; 2. Zinovia Timircan, preşedintele Asociaţiei Obşteşti (cu statut local) – „Asociaţia Părinţilor şi Pedagogilor „Speranţa”. În trecut, treburile obşteşti ale satului Parcani erau conduse de către Sfatul Bătrînilor format din Samuil Porcari, Constantin Danu, Ion Vornichoi. În perioada sovietică, în cadrul Consiliului Sătesc din Răciula au activat (o dată la 2 ani) consilierii din Parcani: Andrei Culincă, Gheorghe Porcari, Zinaida Ursu, Ciupercă Evghenia, Ion Porcari. În prezent, interesele romilor lingurari din Parcani au fost şi sunt reprezentate (o dată la 4 ani) la nivel local în cadrul Consiliul comunal din Răciula de către Dumitru Danu, Vasile Guzic, Ion Timircan, Ion Culincă, Tudor Vornicoi, Emanuil Ciupercă. Anume, prezenţa acestor lideri locali, care încearcă să rezolve diferite probleme locale ale satului, conferă o perspectivă de dezvoltare ulterioară a comunităţii romilor lingurari din satul Parcani.

Lista persoanelor intervievate din satul Parcani (comuna Răciula, raionul Călăraşi)
16.07 – 23.07 2007
1. Ion Samuil Porcari (1944)
2. Natalia Petru Cristian (1929)
3. Zinaida Vasile Ciupercă (1943)
4. Alexandra Afanasie Crăciun (1935)
5. Exenia Dumitru Vasilco (1933)
6. Ion Ulian Timircan (1960)
7. Zinovia Dumitru Timircan (1963)
8. Sofia Mihai Vornicoi (1925)
9. Ioana Mihai Porcari (1948)
10. Alexandra Mihai Ciupercă (1941)
11. Iulia Samuil Danu (1940)
12. Ion Ion Culincă (1951)
13. Gheorghe Samuil Porcari (1937)
14. Sava Silvestru Ungureanu (1923)
15. Ion Vasile Cercel (1932)
16. Emanuil Vasile Ciupercă (1955)
17. Iurii Constantin Cristian (1961)
18. Ana Mihai Vasilco (1976)

Rezumat
În cadrul articolului dat se face prezentare a investigaţiei de teren etnologice, realizate în satul Parcani. În urma colectării şi sistematizării materialului factologic colectat, se face o analiza a identităţii grupului etnic studiat (romi lingurari), a îndeletnicirilor sale tradiţionale, relaţiilor sociale prezente în comunitate. Totodată, sunt relatate trei versiuni privind originea comunităţii date, precum şi evoluţia grupului etnic prezent în comunitate, relaţiile sale cu comunităţile învecinate.

Resume
In this article, the author makes the analysis of the results about the ethnological investigation from Parcani villages. After the systematizations of the materials, the author makes the information about “lingurari” (spoon makers) roma identity, their traditional work, the social relations in the community. Also, in the article it is put three versions about the origin of the villages, the evolution of ethnical groups in this community, their social backgrounds with neighborhood communities.

]]> http://ionduminica.wordpress.com/2009/02/18/hello-world/feed/ 0 Ion Duminica